Populația germană din Freidorf în anul 1941

O fotografie plină de nostalgia unor ani apuși: kirchweih în Freidorf, în vara anului 1955. Kirchweih-ul în Freidorf se sărbătorea în data de 16 August atunci când este celebrat Sf. Rochus, patronul bisericii romano-catolice din fostul sat șvăbesc. Fotografia surprinde parada perechilor pe strada principală, actuala Ioan Slavici. În fundal, în partea stângă, se observă coroana platanului de lângă biserica catolică.

Kirchweih în Freidorf în anul 1955 / Fotografia a fost preluată de aici.

În anul 1941, recensământul a arătat că în Freidorf trăiau 4071 de persoane din care 2553 erau germani, ceea ce reprezenta o pondere de 63%. Maghiarii din Freidorf erau în număr de 914, aceștea reprezentând aproape 25% din populație. Românii au fost minoritari (460 de persoane). Ulterior, Freidorful a fost încorporat Timișoarei, iar datele privind situația etnică a satului nu au mai fost defalcate. Totuși, după cel de-al Doilea Război Mondial, populația germană din Freidorf a început să scadă treptat, ajungând astăzi la numai câțiva germani.

Notă: informațiile demografice au fost preluate din lucrarea Erdély etnikai és felekezeti statisztikája: népszámlálási adatok 1850-2002 között / összeállította: Vol. 3: Arad, Krassó-Szörény, és Temes megye editată în anul 2011 de statisticianul maghiar Varga E. Árpád și publicată la Miercurea Ciuc de editura Pro Print. 

Nicio parte din textul și fotografiile articolului nu pot fi preluate fără acordul autorului și cu citarea sursei cu link activ către articol sau sursa fotografiilor. 

© Flavius-Sebastian Ignea / 25 octombrie 2021

Satele dispărute ale Banatului: Colonia Bulgară / Bolgártelep

Pornim pe un drum al amintirilor din Dudeştii Vechi spre Cheglevici. Înainte de a intra în micul sat ce mai numără câteva sute de suflete, cotim la stânga pe un vechi drum de ţară, asemeni drumurilor din Banatul începutului de secol XX. Pusta bănăţeanţă ni se înfăţişează, cu toată impozanţa şi măreţia, care o mare galbenă, în care se înghesuie mii şi mii de spice de grâu şi culturi de porumb sau floarea soarelui. Parcurgem aproape 3 km când în faţa noastră încep să se vadă ruinele unui sat: Colonia Bulgară. În centrul aşezării, a rămas statornică, vechea biserică romano-catolică. 

Puţine sunt astăzi informaţiile despre Colonia Bulgară, motiv pentru care în acest articol, încerc să pun cap la cap toate datele pe care le am despre acest sat aproape dispărut al Banatului. În monografia comitatului Torontal editată în anul 1910 de către Borovszky Samu se aminteşte faptul că satul a fost întemeiat în anul 1844, fiind una din cele mai nou-înfiinţate aşezări din Banat. Ún anul 1852, în centrul satului se construiește o capelă, aceasta putând fi observată și în harta de mai jos.

Colonia Bulgară în a doua jumătate a secolului al XIX-lea reprezentată pe a Doua Ridicare Topografică Militară a Imperiului Habsburgic - Austro-Ungar.

La recensământul din anul 1880, Colonia Bulgară avea o populaţie de 508 locuitori. În anul 1890 populaţia creşte la 681 de persoane iar în anul 1900 ajunge la 702 locuitori. Ultimul recensământ din perioada Austro-Ungară, cel din anul 1910, indică o populaţie de 725 de locuitori din care 417 erau bulgari, 127 erau germani, 175 erau maghiari iar restul de 6 erau români. Astfel, putem afirma cu certitudine că în primii ani ai secolului al XX-lea, Colonia Bulgară era o aşezare în care bulgarii, germanii şi maghiarii trăiau în perfectă armonie, uniţi şi de religia romano-catolică ce a reprezentat un adevărat liant. 

În anul 1912 este ridicată Biserica Romano-Catolică din centrul așezării, edificiu rămas și astăzi în picioare. Satul avea în acea perioadă 148 de case.  Borovszky Samu aminteşte şi de faptul că în zona localităţii nu există niciun mare proprietar de pământ. Un alt element important din viața satului a fost cercul de lectură. După cum arată a Treia Ridicare Topografică Militară Austro-Ungară, la sfârșitul secolului al XIX-lea, în zona Coloniei Bulgare existau mai multe ferme: Kriegna tanya se afla la vest de localitate, Weinerich la sud-vest iar la sud, Czervena. Astăzi, niciuna din aceste ferme nu mai există.

Colonia Bulgară la începutul secolului al XX-lea pe a Treia Ridicare Topografică Austro-Ungară

În anul 1920, populaţia Coloniei Bulgare ajunge la 749 de persoane iar în anul 1930 la 830 de locuitori. Aceasta a fost şi perioada în care satul a fost cel mai populat. Datele arată că în localitate trăiau 351 de bulgari şi 335 de maghiari la care se adaugă 128 de germani şi 16 români. Populaţia bulgară începuse să scadă în timp ce etnicii maghiari au început să aibă o pondere mai ridicată. În anul 1941 populaţia scade la 729 de locuitori iar în anul 1956 la 533 de persoane. În anul 1966 satul mai număra 528 de suflete iar în anul 1977 recensământul indică un efectiv demografic de 308 persoane din care 208 maghiari. În anul 1992 în Colonia Bulgară trăiau 103 locuitori iar în anul 2002 numai 34. Ultimul recensământ, cel din anul 2011, indică o populaţie de numai 28 de locuitori.

Notă: informațiile demografice au fost preluate din lucrarea Erdély etnikai és felekezeti statisztikája: népszámlálási adatok 1850-2002 között / összeállította: Vol. 3: Arad, Krassó-Szörény, és Temes megye editată în anul 2011 de statisticianul maghiar Varga E. Árpád și publicată la Miercurea Ciuc de editura Pro Print. Informațiile privind istoricul așezării au fost preluate Borovszky Samu - Torontál vármegye (1912): TORONTÁL VÁRMEGYE KÖZSÉGEI - Irta Reiszig Ede dr. történetíró, a közp. szerk. biz. tagja. Kiegészítette Vende Aladár, a monográfia szerkesztője.

Nicio parte din textul și fotografiile articolului nu pot fi preluate fără acordul autorului și cu citarea sursei cu link activ către articol sau sursa fotografiilor. 

© Flavius-Sebastian Ignea / 23 octombrie 2021

Lepa Brena împlinește astăzi 61 de ani! Srećan ti rođendan!

Pe 20 octombrie 1960, vedea lumina zilei la Tuzla (Bosnia și Herțegovina, parte atunci a Republicii Socialiste Federative Iugoslavia) Fahreta Jahić, cunoscută astăzi ca Lepa Brena. Datorită succesului pe care-l are în Balcani, Lepa Brena a ajuns să fie cunoscută și sub numele de ”Regina Balcanilor”.

Lepa Brena în concert la Timișoara în anul 1984. Captură video de aici.

Fără echivoc, concertul Lepei Brena din Timișoara a intrat în istoria orașului. Pe data de 10 august 1984, în fața a peste 65.000 de spectatori, Lepa Brena a cântat pe Stadionul ”1 Mai” din capitala Banatului. Avea numai 24 de ani și o lume întreagă la picioare. Atmosfera de atunci a fost una ce nu se poate descrie în cuvinte, publicul dezlănțuindu-se atunci cânt artista a cântat melodia ”Trăiască Iugoslavia!” (Živela Jugoslavija!)

Nicio parte din textul și fotografiile articolului nu pot fi preluate fără acordul autorului și cu citarea sursei cu link activ către articol sau sursa fotografiilor. 

© Flavius-Sebastian Ignea / 20 octombrie 2021

 

139 de ani de la nașterea actorului bănățean Béla Lugosi

Béla Lugosi este unul dintre cei mai cunoscuți actori din Banat. Pe numele său real Béla Ferenc Dezső Blaskó, actorul a văzut lumina zile în Banat, la Lugoj, în data de 20 octombrie 1882. A trăit 73 de ani și s-a stins din viață în data de 16 august 1956 la Los Angeles. De-a lugul timpului, Béla Lugosi a avut nu mai puțin de cinci soții: Ilona Szmick (1917–1920), Ilona von Montagh (1921–1924), Beatrice Weeks (1929), Lillian Arch (1933–1953) și Hope Lininge (1955-1956).

Interpretând rolul lui Dracul în filmul care l-a consacrat, în anul 1931. Fotografia a fost preluată de aici.

Béla Lugosi a devenit faimos odată cu interpretarea rolului Dracul în filmul Count Dracula apărut în anul 1931 și care are la bază romanul lui Bram Stoker. De-a lugul timpului, Béla Lugosi a jucat în zeci de filme dintre care cele de groază au rămas cele mai apreciate de public. Interesant de menționat ar fi faptul că fiul lui, Bela G. Lugosi, trăiește și în prezent în Los Angeles. Născut în anul 1938, Bela G. Lugosi are astăzi vârsta de 83 de ani. Un alt aspect demn de menționat este acela că Béla Lugosi are o stea pe Aleea Celebrităților de la Hollywood (Hollywood Walk of Fame), fiind astfel unul din puținii bănăței care au parte de o asemenea recunoaștere.

Acum 305 ani, Timişoara devenea parte a Imperiului Habsburgic

Acum 305 ani, pe data de 18 octombrie 1716, trupele Imperiului Habsburgic conduse de Eugeniu de Savoya reuşesc să cucerească Cetatea Timişoarei. Lupta nu fusese una uşoară dacă luăm în considerare faptul că asediul începuse încă din 28 august. Trupele lui Eugeniu de Savoya fuseseră cantonate la vest de Timişoara, în zona localităţii Beregsăul Mare.

În urma unor atacuri susţinute a Armatei Imperiale Habsburgice, atacuri desfăşurate atât pe timp de zi cât şi pe timp de noapte, turcii predau, în cele din urmă, Timişoara. În data de 12 octombrie, cetatea este predată asediatorilor. Armata otomată părăseşte Cetatea Timişoarei cinci zile mai târziu iar Eugeniu de Savoya intră învingător în Timişoara în data de 18 octombrie 1716. 

Gravură de epocă reprezentând asediul cetăţii Timişoara în anul 1716. Imaginea a fost preluată de aici. Johann Nepomuk Preyer, Monographie der königlichen Freistadt Temesvár, Temesvár: Ed. Rösch & Comp., 1853 

Din anul 1716 şi până în anul 1919, Timişoara şi Banatul au cunoscut o dezvoltare fără precedent. De la o regiune acoperită în mare parte de mlaştini (zona de pustă) şi păduri (zona de munte), Banatul a devenit o regiune puternic industrializată, cu o densitate a căilor ferate cu mult peste medie. S-au construit sate şi oraşe, mari unităţi industriale. Banatul a devenit sub administraţia Habsburgică şi mai apoi Austro-Ungară una din cele mai dezvoltate regiuni din Europa.

Ecluzele de pe Canalul Bega din Serbia: bijuterii reabilitate după un secol!

La începutul secolului al XX-lea, administraţia Austro-Ungară a început construirea unui amplu sistem de ecluze pe Canalul Bega. Prima ecluză a fost construită la vărsarea Canalului Bega în Tisa, în apropiere de Titel şi la nord de Knićanin. A doua ecluză a fost construită la Ečka. Ulterior, s-au construit următoarle patru ecluze situate în Klek, Srpski Itebej, Uivar şi Sânmihaiul Român. După cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu realizarea Sistemului Hidrotehnic Dunăre - Tisa - Dunăre, ecluzele de la Knićanin şi Ečka au fost scoase din uz. Funcţia lor a fost preluată de noua ecluză construită la Stajićevo.

Ecluza de la Srpski Itebej: capătul din amonte al ecluzei. Pe mal se remarcă noile porţi ce au fost montate. Se observă şi stăvilarul culcat în albia canalului, sub podul ce a fost vopsit în culoarea roşie. Fotografia a fost preluată de aici.

S-a ajuns astfel ca pe Canalul Bega să existe cinci ecluze din care, la începutul secolului al XXI-lea mai funcţionau numai trei: Stajićevo, Kelk şi Uivar. Ecluza de la Sânmihaiul Român nu mai funcţiona din anul 1988 (atunci când au debutat lucrările de modernizare) iar porţile ecluzei de la Srpski Itebej nu mai fuseseră deschise de mai bine de jumătate de secol. Prin urmare, în anul 2020, autorităţile din Serbia au demarat ample lucrări de modernizare a ecluzelor de la Klek şi Srpski Itebej. Anterior, românii reluaseră lucrările la Sânmihaiul Român.

Ecluza de la  Srpski Itebej. Fotografia a fost preluată de aici.

În timp ce lucrările de reabilitare a ecluzei de la Sânmihaiul Român sunt discutabile, partea sârbă trebuie lăudată pentru modul în care a înţeles conservarea componentelor hidromecanice şi a întregului ansamblu al ecluzelor. Dacă pe partea românescă s-a folosit beton din plin, sârbii au preferat să utilizeze cărămida aparentă galbenă originală şi piatra veche folosită la taluzarea malurilor. Mai mult decât atât, în timp ce românii au ras toată vegetaţia de pe insula de la Sânmihaiul Român (a mai rămas un singur copăcel), sârbii au păstrat arborii crescuţi de o parte şi de alta a ecluzelor. Mai mult, partea sârbă a reuşit să păstreze aproape intacte toate echipamentele hidrotehnice, acestea fiind doar curăţate de rugină şi revopsite. Astfel, cele două ecluze de la Klek şi Srpski Itebej sunt ca acum un secol.

Ecluza de la Klek. Se remarcă podul de fier construit în anul 1912 şi bazinul nordic al ecluzei compusă din două sasuri. Fotografia a fost preluată de aici.

Nicio parte din textul și fotografiile articolului nu pot fi preluate fără acordul autorului și cu citarea sursei cu link activ către articol sau sursa fotografiilor. 

© Flavius-Sebastian Ignea / 16 octombrie 2021

A fost odată ca niciodată: calea ferată Caransebeş - Subcetate

Într-o ţară care îşi respectă trecutul şi care pune preţ pe dezvoltarea zonelor turistice, calea ferată Caransebeş - Haţeg ar fi fost astăzi o atracţie turistică de importanţă naţională. Din păcate, linia fiind în România, a fost dezafectată şi uitată. O construcţie tehnică ce ar fi reprezentat o mândrie pentru orice ţară normală este astăzi furată, bucată cu bucată. Vechile staţii de cale ferată sunt în ruină, elementele tehnice auxiliare au dispărut, la fel ca şinele de cale ferată.

Tren în staţia de cale ferată Zăicani, pe tronsonul Bouţari - Haţeg, undeva la începutul anilor 1970. Staţia se afla la kilometrul 51,17 din cei 76,93 km între Caransebeş şi Subcetate

Pe 12 noiembrie 1908 a fost inaugurat tronsonul Caransebeş - Bouţari, linie ce măsura aproape 38 km. La scurt timp, în data de 18 decembrie 1908 a fost dat în folosinţă şi tronsonul Bouţari - Subcetate în lungime de 38,3 km, acest sector fiind dotat cu cremalieră pentru a facilita tracţiunea trenurilor într-un sector cu o pantă deosebit de ridicată.

În anul 1978, segmentul de cale ferată cuprins între Bouţari şi Sarmizegetusa este închis. Urmează, în anul 1995, închiderea tronsonului Subcetate - Haţeg. În cele din urmă, în anul 2012 este închis şi tronsonul Caransebeş - Bouţari. Astfel, una din cele mai frumoase căi ferate din România este trecută în uitare, fiind abandonată.

Notă: informațiile de natură cronologică a fost preluate din lucrarea ”Cronica ilustrată a Regionalei C.F. Timișoara” editată de domnul Valentin Ivănescu în anul 2009.

Nicio parte din textul și fotografiile articolului nu pot fi preluate fără acordul autorului și cu citarea sursei cu link activ către articol. 

© Flavius-Sebastian Ignea / 14 octombrie 2021

Castelul Rónay din Kiszombor - o atracţie turistică mai puţin cunoscută

Banatul încă mai are o serie de reşedinţe nobiliare uitate ce pot reprezenta însă o fundaţie solidă pentru ceea ce este turismul nobiliar. Practicat cu succes în ţările din Europa de vest, turismul nobiliar constă în exploatarea vechilor castele şi conace. În Banat, mai există, la un secol de la Primul Război Mondial, câteva zeci de conace care pot compune un circuit turistic tematic. 

Castelul familiei Rónay din Kiszombor înainte de Primul Război Mondial. Din păcate, parcul ce înconjura castelul a fost distrus după cel de-al Doilea Război Mondial

Un exemplu în acest sens este castelul familiei Rónay din Kiszombor, Banatul Maghiar. Reşedinţa a fost construită în jurul anului 1858 şi impresionează în special prin turnul ridicat pe trei niveluri. Din vârful acestuia se poate admira o panoramă deosebită a întregii zona de nord-vest a Banatului istoric. Szekernyés János aminteşte în monumentala lucrare "Semne evocatoare ale maghiarimii în Banat" publicată la Timişoara în anul 2013 că "în cursul secolului al XIX-lea, membrii familiei Rónay au ridicat pe teritoriul satului [Kiszombor] castele, conace, grânare şi alte clădiri gospodăreşti".

Grânarul a fost construit în anul 1853 şi a fost reabilitat de autorităţile maghiare. Tot în acea perioadă a fost construit şi conacul familiei Rónay, edificiu ce astăzi găzduieşte un apreciat restaurant în care poposesc turiştii ce doresc să descopere istoria locului şi care vor să se bucure de bucatele bucătăriei maghiare.

Nicio parte din textul și fotografiile articolului nu pot fi preluate fără acordul autorului și cu citarea sursei cu link activ către articol sau sursa fotografiilor. 

© Flavius-Sebastian Ignea / 13 octombrie 2021

Satele dispărute ale Banatului: Fodorháza

Astăzi, numele de Fodorháza nu mai spune, aproape nimănui, nimic. Acum un secol însă, acest nume desemna o mică așezare din pusta bănățeană. Foarte puțini mai sunt cei care știu despre existența satului și mai ales unde se afla acesta. În acest articol voi încerca, pe baza unor vechi hărți, să prezint satul și caracteristicile sale în speranța că unii dintre cititorii blogului cunosc mai multe detalii despre Fodorháza.

A Doua Ridicare Topografică Militară a Imperiului Habsburgic a avut loc între anii 1819 și 1869. Materialul cartografic rezultat ilustrează și satul Fodorháza. Așezarea era formată dintr-o singură stradă, casele fiind dispuse de o parte și de alta a acesteia. La nord, harta prezintă 12 case în partea stângă și 11 în cea dreaptă, acestea fiind despărțite de o cale de acces spre cimitirul localității. La sud, satul avea 22 de case. În total, putem afirma că la mijlocul secolului al XIX-lea, Fodorháza avea 45 de case. 

Fodorháza pe A Doua Ridicare Topografică Militară a Imperiului Austro-Ungar (1819-1869)

Strada satului avea o lungime de 970 metri însă, după cum se remarcă în harta de mai sus, satul era tangent la sud cu un drum mult mai important, cel care făcea legătura între localitățile Gad și Toager. Suprafața grădinilor era de 12 hectare în timp ce suprafața totală a satului (zona intravilană) măsura 26 hectare. Cimitirul avea o suprafață de aproape 6000 metri părtați.

Între 1869 și 1887 are loc cea de-a Treia Ridicare Topografică Militară a Imperiului Austro-Ungar, aceasta fiind realizată la scara de 1:25.000. Materialul cartografic nu oferă informații deosebite despre sat. Se păstrează toponimia anterioară maghiară. Numărul de case pare să fie mai redus. În partea de nord a cimitirului se remarcă două plantații de viță-de-vie, de unde putem deduce că populația satului producea vin. Cumulat, cele două suprafețe măsurau 6 hectare. La est de sat se remarcă altitudinea de 83 metri deasupra Mării Adriatice.

Drumul principal ce asigura legătura între Gad și Toager este mult mai pronunțat în harta anterioară. De la Fodorháza la Gad, pe acest drum, erau 2,66 km (în zona cimitirului din Gad) iar până la Toager distanța era de 4,06 km. În harta de mai sus se remarcă simbolul unui monument/troițe aflat în centru satului Fodorháza, acolo unde se desprinde mica stradă ce asigura accesul spre cimitir. 

Harta administrativă a Ungariei din anul 1914 indică satul sub toponimul de Fodorház. Localitatea făcea parte din comitatul (vármegye) Torontal, plasa (járás) Modoș. În Monografia Comitatului Torontal editată în anul 1912 de Borovszky Samu, se foloseşte toponimul de Fodorház. Puţinele detalii despre sat arată că: "este un sat mic de-a lungul pârâului Jaruga. Are 45 de case şi 175 de locuitori germani care sunt de religie romano-catolică. Oficiul poștal se află în Gad iar telegraful și stația de cale ferată la Rudna. Satul datează din secolul al XIX-lea și a fost întemeiat între anii 1838 și 1840.” Din cunoştinţele mele, în trecut a existat pe calea ferată dintre Rudna şi Cruceni, punctul de oprire Feodora.

Pentru că subiectul populaţiei este unul interesant, am cercetat datele publicate de demograful maghiar Varga E. Árpád. Cercetătorul notează că la recensământul din anul 1880, populaţia satului era de 114 locuitori din care 105 erau germani. În anul 1890 s-a ajuns la 214 locuitori din care 208 erau germani. Acesta a fost cel mai mare efectiv demografic pe care l-a avut satul. În anul 1900 populația scăzuse la 202 locuitori din care 177 germani. Se remarcă faptul că germanii au început să scadă mult, dacă ne raportă la întreg efectivul demografic. Recensământul din anul 1910 indică o populație de 174 de locuitori din care 151 de germani și 17 maghiar iar datele din anul 1920 arată 155 de locuitori. În anul 1956, ultimele date statistice arată că populația așezării era de 96 de persoane, fără a fi însă indicată etnia locuitorilor. Varga E. Árpád afirmă că recensămintele din 1931 și 1940 au inclus populația satului în cea a localității Gad.

În anul 1966, s-au produs grave inundații pe râul Timiș, apele afectând și localitatea Fodorház. Treptat, populația a început să plece, astfel că, în cele din urmă, întreaga așezare a fost părăsită. Astăzi, din vechea așezare a mai rămas doar cimitirul în care crește vegetația și o urmă a străzii ce era odată delimitată de gospodăriile populației germane care a trăit în Fodorház.

Notă: informațiile demografice au fost preluate din lucrarea Erdély etnikai és felekezeti statisztikája : népszámlálási adatok 1850-2002 között / összeállította: Vol. 3: Arad, Krassó-Szörény, és Temes megye editată în anul 2011 de statisticianul maghiar Varga E. Árpád și publicată la Miercurea Ciuc de editura Pro Print. Informațiile privind istoricul așezării au fost preluate Borovszky Samu - Torontál vármegye (1912): TORONTÁL VÁRMEGYE KÖZSÉGEI - Irta Reiszig Ede dr. történetíró, a közp. szerk. biz. tagja. Kiegészítette Vende Aladár, a monográfia szerkesztője.

Nicio parte din textul și fotografiile articolului nu pot fi preluate fără acordul autorului și cu citarea sursei cu link activ către articol sau sursa fotografiilor. 

© Flavius-Sebastian Ignea / 10 octombrie 2021

Istorii uitate: 60 de locuitori ai Cebzei au murit în inundațiile din anul 1912

În primăvara anului 1912, Banatul a fost lovit de cele mai catastrofale inundații din istoria modernă a regiunii. Mii de case au fost distruse, zeci de mii de hectare de teren au fost acoperite de ape. Presa vremii a relatat pe larg despre această catastrofă ce a afectat multe din localitățile regiunii. 

Între acestea, drama pe care populația Cebzei a trăit-o în acele zile de primăvară se impune a fi reamintită. Am tradus în rândurile de mai jos un scurt articol apărut în 29 mai 1912 în ziarul Népszava (Vocea Poporului). De la această dramă, a rămas vorba ”ca Cebza-n `12”, ca răspuns la întrebarea ”cum te simț?/ce faci?” atunci când îți merge rău.

În satul Cebza din comitatul Torontal, râul Timiș a rupt digul stâng luni după-amiaza. Curând, apele au inundat întreg satul, ajungând în unele locuri să măsoare unul sau doi metri sau, chiar patru metri. De marți dimineața, toate legăturile cu Cebz au fost pierdute. Localitatea este înconjurată de o imensă mare de apă. S-a încercat apropierea de sat, însă fără succes. Numai acoperișurile caselor și coroanele copacilor erau vizibile deasupra apei. Autoritățile au ajuns în sat cu ajutorul bărcilor, în jurul orei 16:00. Notarul satului a declarat că totul a fost distrus. 

Funcționarul a afirmat că toate casele au fost distruse în afară de școală, biserică și casa parohială. Se estimează că au murit între 50 și 60 de persoane. La ora 17:00, trupe ale armatei din Timișoara au ajuns la Cebza cu 20 de bărci încărcate cu mâncare. Soldații i-au evacuat rând pe rând pe sinistrați. Probabil că localitatea Cebza este cea mai afectată de inundații. Și satul Petroman, aflat în vecinătatea Cebzei, a fost acoperit de ape. Douăzeci de case s-au prăbușit. Moara Rudolf din Deta a fost distrusă de ape. De asemenea, mari distrugeri au fost consemnate și în zona orașului Biserica Albă.

Népszava, 29 mai 1912

Planul localității Cebza în jurul anului 1910, înainte de inundațiile catastrofale care s-au abătut asupra localității în anul 1912. Planul face parte din a treia ridicare topografică militară a Imperiului Austro-Ungar

Nicio parte din textul și fotografiile articolului nu pot fi preluate fără acordul autorului și cu citarea sursei cu link activ către articol. 

© Flavius-Sebastian Ignea / 9 octombrie 2021

Banatul este în doliu: legendarul solist Petrică Moise s-a stins din viață în această seară!

Petrică Moise s-a născut în data de 19 iunie 1947 la Chișoda și a fost unul dintre ce mai cunoscuți și iubiți cântăreți de muzică populară din Banat. A interpretat sute de melodii din folclorul bănățean, cunoscut fiind și pentru duetele legendare cu Nicoleta Voica. Din păcate, în seara zilei de 2 octombrie 2021, Petrică Moise s-a stins din viață, lăsând un gol imens în folclorul bănățean. 

Petrică Moise (1947-2021) / Fotografia a fost preluată de aici.

În 18 iunie 1981, Ansamblul de dansuri ”Junii Sibiului” urcă pe scena Clubului Independența din Sibiu alături de invitatul special Petrică Moise, ”mesager al cântecului bănățean”, alături de membrii orchestrei sale, orchestră dirijată de taragotistul Dorin Ciubaru.

În data de 7 iunie 1983, Petrică Moise concertează pe Stadionul ”Șoimii” din Sibiu alături de alți cântăreți de muzică populară precum Vasile Conea, Angelica Stoican, Maria Butaciu sau Mioara Velicu. Și de această dată, alături de Petrică Moise a fost Nicoleta Voica. 

În 13 martie 1986, Petrică Moise participă alături de Nicoleta Voica și Ansamblul de Cântece și Dansuri ”Doina” al municipiului Reșița la spectacolul muzical-coregrafic ”Mândră floare e Banatul”, spectacol ce s-a desfășurat în sala mare a Palatului Culturii din Târgu-Mureș. 

În data de 31 august 1989, Petrică Moise cântă din nou alături de Nicoleta Voica la Sibiu iar în 1 septembrie la Mediaș. Organizatorul concertelor este Centrul de Creație și Cultură Socialistă ”Cântarea României” al Municipiului Sibiu. Alături de cei doi artiști, pe scenă au urcat și Rodica Popescu-Bitănescu, Nae Lăzărescu și Ansamblul folcloric ”Cindrelul”.

Nicio parte din textul și fotografiile articolului nu pot fi preluate fără acordul autorului și cu citarea sursei cu link activ către articol. 

© Flavius-Sebastian Ignea / 2 octombrie 2021

Exodul germanilor/șvabilor din Bacova între 1880 și 2011

Bacova a fost una din localitățile Banatului de câmpie în care numărul germanilor a fost deosebit de numeros. La recensământul din anul 1880, din 1748 de locuitori, nu mai puțin de 1552 erau germani. În anul 1890, numărul germanilor crește la 1639 iar în anul 1900 ajunge la 1955. Ultimul recensământ realizat în perioada Austro-Ungară, cel din anul 1910, arată că din 2037 de locuitori, 1895 erau germani, ceea ce înseamnă o pondere de 93%.

În anul 1920, populația germană cunoaște o ușoară scădere la 1880 de suflete însă și populația totală a satului a scăzut la 1939 de persoane. Recensământul din anul 1930 arată că, pentru prima dată în istorie, populația germană din Bacova depășește pragul de 2000 de suflete; în total în 1930 la Bacova trăiau 2080 de germani dintr-un total de 2156 de locuitori. În anul 1941 populația satului ajunge la 2142 de locuitori din care 2090 de germani. Aceasta este cea mai mare valoare înregistrată de populația germană din Bacova. Ulterior, comunitatea începe treptat să scadă.

O imagine deosebită: kirchweih la Bacova în anul 1979 / Fotografia a fost preluată de aici / Imaginea a fost postată de domnul Helmut Batzina pe grupul de Facebook ”Bakowa”.

În anul 1966, la Bacova mai trăiau 1654 de germani iar în anul 1977 numai 1433. Datele recensământului din anul 1992 arată una din dramele Banatului modern: plecarea populației germane. În Bacova, după schimbarea de regim din anul 1989, mai trăiau 241 de germani. În anul 2002, numărul acestora a ajuns la numai 105 persoane. Datele recensământului din anul 2011 indică o populație germană de 151 de persoane însă această valoare cuprinde populația germană de pe întreaga unitate administrativ-teritorială Buziaș (formată din nucleul urban omonim și satele aparținătoare Bacova și Silagiu).

Notă: informațiile au fost preluate din lucrarea Erdély etnikai és felekezeti statisztikája : népszámlálási adatok 1850-2002 között / összeállította: Vol. 3: Arad, Krassó-Szörény, és Temes megye editată în anul 2011 de statisticianul maghiar Varga E. Árpád și publicată la Miercurea Ciuc de editura Pro Print.

Nicio parte din textul și fotografiile articolului nu pot fi preluate fără acordul autorului și cu citarea sursei cu link activ către articol sau sursa fotografiilor. 

© Flavius-Sebastian Ignea / 2 octombrie 2021