O reședință nobiliară misterioasă: castelul Bissingen-Nippenburg din Iam (Caraș-Severin)

De-a lungul timpului, despre castelul familiei Bissingen din Iam am reușit să găsesc foarte puține informații. Dr. Bodor Antal amintea în lucrarea Temesvár és délmagyarország múltja, jelen közállapotai és turistikai leírása publicată în anul 1907 la Timișoara faptul că la Iam există castelul și parcul familiei Bissingen și, în apropierea reședinței nobiliare, rstaurantul și Mielul Alb. 

O altă informație sumară am găsit-o în revitsa Szociográfiai irodalmunk történetéből apărut în anul 2002. În articolul Udvarszállás (Dobričevo), egy jugoszláviai magyar nyelvsziget (tanulmány) scris de Mohai Margit este amintit faptul că Contele Ferdinand Bissingen-Nippenburg, descendent al unei vechi familii nobiliare de origine săsească, a primit satele Jám și Mercsina din județul Krassószörény ca donație regală în 1819. Se poate astfel deduce faptul că reședința nobiliară a fost construită după anul 1820, ea existând și în anul 1907.

Castelul Bissingen-Nippenburg din Iam în jurul anului 1910.

Ziarul Pesti Napló din Budapesta, publică în ediția din 18 aprilie 1893 anunțul decesului contelui Bissingen Nándor din cauza gripei, în castelul său din Iam. În anunț se mai arată că Bissingen Nándor petrecuse iarna la Merano (Italia), întorcându-se la Iam cu aproximativ două săptămâni înainte de deces. Contele urma să fie înmormântat în cripta familiei din Oravița. Nándor Bissingen (Kippenburg) s-a născut în data de 4 august 1820 la Pehamberg (Württemberg).

Aspect din Iam în jurul anului 1900. Se remarcă românii în port popular tradițional. De observat și șolocaturile de la ferestre dar și poarta de lemn a casei ce pare a fi un magazin.

Din lucrarea Magyar nemzetségi zsebkönyv 1. Főrangú családok (Budapesta, 1888) aflăm faptul că Bissingen Nándor Gáspár a fost cel de-al cincilea copil al lui Ferdinand Bissingen-Nippenburg. Nándor Gáspár s-a căsătorit cu Meraviglia-Crivelli la 12 martie 1853 însă căsnicia nu a durat foarte mult datorită faptului că Meraviglia a murit în 5 martie 1884, la Iam.

În afară de aceste informații, materialele cartografice oferă date exacte privind localizarea reședinței nobiliare în cadrul localității Iam. Dacă pe a Doua Ridicare Topografică Habsburgică nu apare marcat castelul, pe cea de-a Treia Ridicare Topografică Austro-Ungară (1869-1887) castelul este cartat utilizându-se toponimul Schl. de la germanul schloss (castel).

Localizarea castelului Bissingen-Nippenburg din Iam marcată pe a Treia Ridicare Topografică Austro-Ungară (1869-1887). Harta a fost preluată de aici.

Se observă faptul că reședința nobiliară este localizată în partea de nord-est a satului Iam, foarte aproape de râul Vicinic, într-o zonă mai retrasă. Alegerea acestei locații poate fi jusitificată și de faptul că familia a dorit să ridice un castel mai departe de linia de cale ferată ce făcea pe atunci legătura între Oravița și Baziaș. La vest de domeniu și aproape de castel curgea pârâul Iamului, astfel că domeniul era limitat la nord și la vest de cursuri de apă ce puteau reprezenta o amenințare.

Presupunerea mea personală este aceea că reședința nobiliară a fost graf afectată de inundațiile din anul 1912, castelul fiind puternic lovit de apele furioase care s-au scurs de pe dealuri și care au făcut cu Vicinicul să iasă din albie și să inunde totul în cale. La distrugeri a contribuit și pârâul Iamului care a inundat complet zona. 

Pe Hărțile Topografice Militare la scara de 1:25:000 realizate în anul 1975, apare în zonă marcată o magazie care, cel mai probabil, a reprezentat una din anexele domeniului nobiliar, clădire ce astăzi nu mai există. Astăzi, vechiul parc al familiei este delimitat de digul stâng al pârului Vicinic, digul drept al pârâului Iam și de drumul județean DJ573A ce asigură legătura cu satul Ciortea.

Parcul castelului Bissingen-Nippenburg în prezent (imagine satelitară din anul 2021 / Google Earth Pro)

Nicio parte din textul și fotografiile articolului nu pot fi preluate fără acordul autorului și cu citarea sursei cu link activ către articol.

 

© Flavius-Sebastian Ignea / 17 septembrie 2022

Între legendă și realitate: povestea castelului familiei Csávossy din Bobda

După Primul Război Mondial, regiunea istorică a Banatului a pierdut, în diferite conjuncturi, zeci de reședințe nobiliare. Adevărate bijuterii arhitecturale au ajuns o ruină sau au fost complet rase de pe suprafața pământului. Din marile castele de la Jimbolia, Neudorf sau Beodra s-a ales praful. Au rămas câteva fotografii vechi și povești ce, de-a lungul timpului, s-au transformat în legende. Un caz similar este și cel al castelului familiei Csávossy din Bobda.

Lucrările la castelul din Bobda a fost finalizate în anul 1897, deci acum 125 de ani, după cum amintește Borovszky Samu în Torontál vármegye (Magyarország vármegyéi és városai, 1912). Castelul a fost construit de Gyula Csávossy și a servit drept reședință a familiei nibiliare de Csávossy alături de castelul de la Grănicerii (Csávos), astăzi demolat.

Una din legendele țesute în jurul acestui castel este aceea că întreaga clădire a fost demolată după inundațiile din anul 1932. Acest lucru este numai în parte adevărat: în martie 1932, în Banat au avut loc o serie de inundații datorate atât precipitațiilor abundente cât și topirii zăpezilor. Ziarul Dimineața din 26 martie 1932 informa că satele Beregsăul Mare, Cenei și Bobda fuseseră inundate de apele Canalului Bega Veche. A fost afectat și castelul familiei Csávossy însă nu într-o măsură atât de mare încât să-i fie afectată integritatea și să se decidă demolarea clădirii. 

Castelul din Bobda în anul 1910. Imaginea a fost preluată din monografia comitatului Torontal, lucrare coordonată de Borovszky Samu (Torontál vármegye - Magyarország vármegyéi és városai, 1912)

Adevărul despre pierderea castelului din Bobda este însă, cu totul altul. În numărul din 13 mai 1927, deci cu cinci ani înainte de inundațiile din anul 1932, Ziarul Dimineața publică un anunț prin care cititorii sunt informați că la Bobda există un castel de vânzare ”imediat din cauza afacerilor familiare”. În anunț se mai specifică faptul că edificiul are etaj, este compus ”din 12 mari camere parchetate, cameră de baie, de servitori şi din mare subsol de locuit şi de bucătărie.” 

Mai mult decât atât, castelul din Bobda avea sistem de alimentare cu apă, beneficia de electricitate și era conectat la rețeaua de telefonie a județului. În articol se mai arată că împreună cu reședința, este vândut și parcul în stil englezesc în suprafață de 8 iugăre dar și mobilierul din castel, mobilier despre care se amintește că se afla într-o stare ”neexcepțională”.

Parcul castelului apare cartat pe a Doua Ridicare Topografică Austro-Ungară (1809-1869). Existau aliniamente de arbori de o parte și de alta a căii centrale ce făcea legătura între extremitatea estică a parcului și cea vestică. Castel urma să fie construit undeva la jumătatea distanței, spre vest. 

Parcul din Bobda cartat pe a Doua Ridicare Topografică Austro-Ungară (1809-1869) / Harta a fost preluată de aici.

Se poate concluziona că problemele de natură financiară ale familiei Csávossy au condus la vânzarea castelului, dat fiind anunțul din anul 1927 iar inundațiile din anul 1932, dacă imobilul nu a fost vândut până atunci, au contribuit în mică măsură la pierderea acestei frumoase reședințe nobiliare. În aceleași condiții, Banatul a pierdut și castelul Csitó al familiei Csekonics de lângă Jimbolia.

Nicio parte din textul și fotografiile articolului nu pot fi preluate fără acordul autorului și cu citarea sursei cu link activ către articol.

 

© Flavius-Sebastian Ignea / 15 septembrie 2022

Tragedia de la Buziaș: cum a murit fetița Fischer Roza

Presa vremii descrie cu lux de amănunte zeci de tragedii petrecute, în diferite împrejurări, în Banat. Ziarul Universul apărut în data de 22 iulie 1926 prezintă desfășurarea evenimentelor din timpul inundațiilor ce au acoperit, între altele, stațiunea Buziaș. Unul din articole conține un subtitlu și câteva rânduri pe care le redau mai jos:

”MOARTEA UNEI FETIŢE 

Tot lângă gară şi-au găsit moartea fetiţa Fischer Roza, în următoarele împrejurări: tatăl şi mama fetii, încercau să prindă scânduri din apă. într-un moment tatăl fetii a căzut în apă, soţia acestuia încercând să-i dea ajutor şi pierzându-şi echilibrul a căzut şi ea, iar fetiţa, care asista depe mal la nenorocire, s’a aruncat In mijlocul valurilor spre a da ajutor părinţilor ei, şi s’a înecat. Fischer s’a putut salva, iar soţia lui a fost scăpată dela moarte de acarul Carol Rudolf şi un soldat.” 

Stația de cale ferată din Buziaș înainte de Primul Război Mondial. După cel de-al Doilea Război Mondial, stației i-a mai fost adăugat un corp de clădire.

Nicio parte din textul și fotografiile articolului nu pot fi preluate fără acordul autorului și cu citarea sursei cu link activ către articol.

 

© Flavius-Sebastian Ignea / 14 septembrie 2022

Unde se realizau în județul Timiș producțiile record de porumb în perioada socialistă?

În anul 1974, agricultura județului Timiș era una din cele mai productive din România. Președintele Republicii Socialiste România, Nicolae Ceaușescu, a conferit atunci o serie de distincții ale R.S.R. unor unități agricole socialiste care au obținut producții agricole mari în anul respectiv. Astfel, s-a conferit titlul de Erou al Muncii Socialiste și medalia de aur Secera și Ciocanul următoarelor unități agricole din Banat:

1. C.A.P. Topolovățul Mare (8114 kg boabe de porumb/hectar);
2. C.A.P. Chizătău (8062 kg boabe de porumb/hectar);
3. I.A.S. Variaș (7937 kg boabe de porumb/hectar);
4. C.A.P. Bărăteaz (7450 kg boabe de porumb/hectar);
5. C.A.P. Variaș (7420 kg boabe de porumb/hectar);
6. C.A.P. Tomnatic (7431 kg boabe de porumb/hectar);
7. C.A.P. Sânpetru Mic (7324 kg boabe de porumb/hectar);
8. C.A.P. Gottlob (7361 kg boabe de porumb/hectar);
9. C.A.P. Nerău (7265 kg boabe de porumb/hectar);
10. C.A.P. Lovrin (7139 kg boabe de porumb/hectar);
11. C.A.P. Ciarda Roșie / Timișoara (6728 kg boabe de porumb/hectar);
12. C.A.P. Uihei (6639 kg boabe de porumb/hectar);
13. C.A.P. Șandra (6620 kg boabe de porumb/hectar);
14. C.A.P. Sânpetru German (6576 kg boabe de porumb/hectar);
15. C.A.P. Gelu (6557 kg boabe de porumb/hectar);

Trebuie punctat faptul că în perioada socliastă, sistemele de irigații din județul Timiș acopereau suprafețe mari de teren. Anuarul Statistic al R.S. România din anul 1983 indica suprafața irigată din județ ca fiind de 34.049 ha. Tot în acea perioadă, la Topolovățul Mare fusese creat un nou sistem de irigații format dintr-un canal magistral ce avea o lungime de 6,78 km (foto) și care era alimentat graviațional cu apă din Canalul Bega, irigându-se astfel peste 2000 ha de teren. Se justifică, în acest caz, producția record pentru acea vreme de porumb la hectar.

Canalul de irigații de la Topolovăț (2018) văzut spre priza din Canalul Bega de pe podul de beton construit pe drumul județean DJ572 (Topolovățul Mare - Buziaș). Se remarcă faptul că malurile canalului au fost taluzate cu plăci de beton. Sursa imaginii: aici.

Nicio parte din textul și fotografiile articolului nu pot fi preluate fără acordul autorului și cu citarea sursei cu link activ către articol.

 

© Flavius-Sebastian Ignea / 14 septembrie 2022

La Otelec, parfumul de mentă s-a risipit ...

Printre lucrurile mai puțin cunoscute despre satele bănățene este și acela că unele localități erau specializate, între altele, în producția și prelucrarea primară a plantelor medicinale. Un foarte bun exemplu este cel al localității Otelec. Venind dinspre Pustiniș, pe partea dreaptă a drumului, înainte de a trece podul peste Canalul Bega, exista o vastă plantație de mentă.

Plantație de mentă (Mentha longifolia) / Imaginea a fost preluată de aici.

Harta localității Otelec în anul 1975 realizată de Direcția Topografică Militară

În anii socialismului, la Otelec existau și cazane în care se fierbea menta și produsele rezultate erau mai apoi utilizate în industria farmaceutică dar și în alte ramuri precum cea a fabricării ceaiurilor sau cea cosmetică. Mai mult, menta era utilizată și în industria chimică, ea fiind având rolul de colorant natural. Parfumul de mentă s-a risipit astăzi devenind amintire ...

S-a reușit astfel o diversificare a activităților agricole fapt ce a dus și la apariția de noi locuri de muncă. Și, dacă tot suntem la Otelec, putem trece în revistă și alte elemente locale ce astăzi au rămas doar în amintirea locuitorilor satului maghiar de pe malul stâng al Canalului Bega:

• Stația de Mecanizare a Agriculturii (S.M.A.);
• Moara de cereale;
• Plantația și unitatea de prelucrare a mentei;
• Stația de cale ferată (clădirea există, linia însă nu mai este folosită);
• Oficiul de Căpitănie Otelec (nu mai există nici clădirile, nici debarcaderul);
• Serele de la Podul de Piatră (6000 metri pătrați de sere);
• Plantația de viță-de-vie de la Pusta lui Nagi (peste 8 hectare);

Noi informații le-am primit în 19 septembrie 2022 de la doamna Sonia Egri; domnia sa informându-ne că plantațiile de mentă din Otelec au aparținut de Plafar Timișoara. Mai mult, doamna ne-a amintit și faptul că în afară de mentă, la Otelec s-a cultivat și coriandru. Părinții doamnei Sonia Egri au avut stupi de albine în zonă, în amintiri rămânând mierea bună și aromată produsă altădată la Otelec.

Ziarul ”Viața Economică” apărut în 6 iunie 1969 nota că ”Rezultatele obţinute de cooperativele agricole de producţie, care în anul trecut au cultivat mentă, sunt însă edificatoare: la frunze uscate au obţinut un beneficiu net de peste 6000 lei la ha, la spărturi de mentă circa 4500 lei la ha, iar la iarba proaspătă pentru ulei de mentă 4000 lei la ha. Aceste sume se dublează în cazul în care planta se cultivă în sistem irigat. 

Astfel, C.A.P. Otelec — judeţul Timiş a realizat o producţie medie la ha de aproape trei ori mai mare pe cele 12 ha irigate, faţa de producţia medie obţinută de pe 38 ha neirigate. În anul 1969, în România se menta se cultiva anual pe o suprafață de numai 1000 ha din care doar 100 ha erau în sistem irigat."

În urma acestui articol din anul 1969 rezultă faptul că la Otelec se cultiva cu mentă o suprafață de 12 ha irigate, cel mai probabil cu apă din Canalul Bega. Astfel, în perioada comunistă, localitatea Otelec și-a consolidat renumele de producător de mentă și ulei de mentă.

Nicio parte din textul și fotografiile articolului nu pot fi preluate fără acordul autorului și cu citarea sursei cu link activ către articol.

 

© Flavius-Sebastian Ignea / 12 septembrie 2022

A fost odată ca niciodată: castelul Endrődy-Csávossy din Ciavoș (Grănicerii)

Deși satul Grăniceii este atestat documentar din anul 1256, se cunosc puține lucruri despre secolele trecute. O certitudine o reprezintă faptul că în anul 1781 localitatea este cumpărată de Endrődy Mátyás, ulterior fiind moștenită de József Endrődy care în anul 1847 ridică aici un superb castel. 

Nu a fost mare dar nici mic și, în comparație cu alte reședințe nobiliare din Banat, castelul din Ciavoș (prefer acest nume al localității, în detrimenul toponimului actual de Grănicerii), clădirea era impunătoare. Construit pe malul stâng al râului Timiș, foarte aproape de acest mare curs de apă, castelul era înconjurat de un bogat și des parc cu o multitudine de plante și arbori, o adevărată frântură ruptă parcă din Rai.

Castelul castelul Endrődy-Csávossy după reamenajarea parcului în anul 1911

În imediata vecinătate a domeniului nobiliar exista un pod de lemn ce trecea peste râul Timiș și care făcea legătura cu Modoșul. Podul actual de beton a fost construit după anul 1975 atunci când a fost realizată și conexiunea rutieră între Deta și Cărpiniș. 

Revenind la castelul din Ciavoș, știm că edificiul a fost distrus de Armata Sovietică. Osemintele celor care se odihneau în cripta familiei Endrődy au fost aruncate în râul Timiș după ce le-au fost luate bijuteriile cu care au fost înmormântați. Cripta există și astăzi, acoperită de vegetație. Biblioteca din castel număra peste 8000 de volume, cărți rare, manuscrise, enciclopedii, atlase. Nu s-a mai păstrat nimic. Armata Soviectică a distrus tot.

În anul 1911 parcul castelului fusese reamenajat. De atunci avem și o superbă carte poștală ce surprinde o movilă artificială de pământ acoperită de rânduri de flori multicolore și în vârful căreia un pitic de grădină privește spre castel. Se remarcă și impunătoarele coloane acoperite cu iederă dar și obloanele verzi ce vara ofereau răcoare și umbră iar iarna protejau ferestrele de intemperii. Mai mult decât atât, se poate observa și un paratrăsnet pe clădire, edificiul fiind a doua cea mai înaltă construcție din Ciavoș după biserica romano-catolică.

Nicio parte din textul și fotografiile articolului nu pot fi preluate fără acordul autorului și cu citarea sursei cu link activ către articol.

 

© Flavius-Sebastian Ignea / 12 septembrie 2022

Banatul mai pierde un monument: trista poveste a "Podului Turcului" ce în 2022 a împlinit 250 de ani! (FOTO)

Banatul nu ar fi cunoscută niciodată o dezvoltare ca cea din perioada Habsburgică și mai apoi Austro-Ungară dacă nu ar fi beneficiat de investiții majore în rețeaua de transport: după integrarea regiunii în Imperiul Habsburgic, în Banat au început să fie construite drumuri, canale navigabile și ulterior căi ferate.

Multe din drumurile construite după 1716 au traversat diverite cursuri de apă, motiv pentru care a fost nevoie de construirea unor poduri. În multe situații, s-a optat pentru construirea unor poduri de lemn. Există însă și cazuri în care podurile au fost realizate din cărămidă, după un proiect standard. 

Podul Turcului din Parța / © Flavius-Sebastian Ignea

Deși multe din aceste poduri au fost distruse odată cu trecerea anilor, unele din ele au ”supraviețuit” până în zilele noastre. Un exemplu este Podul Turcului din arealul administrativ al comunei Parța, pod construit pe drumul ce făcea legătura între Parța și Petroman, astăzi drumul comunal DC195.

Inițial, podul a avut patru bolte însă în jurul anului 2016 aceasta s-a prăbușit. Autoritățile locale nu au făcut nimic în sensul protejării podului ci au ales să facă o variantă a drumului care ocolește podul. Între timp, populația din zonă, plină de cei șapte ani de acasă și de bun simț, a transformat podul într-o groapă de gunoi.

Podul Turcului din Parța / © Flavius-Sebastian Ignea

Din păcate, și acest pod este menit distrugerii așa cum s-a întâmplat și cu podul de pe drumul Sânmihaiul Român - Săcălaz. Hărțile Topografice Militare la scara de 1:25.000 din anul 1975 indică pentru Podul Turcului o lungime de 48 de metri, o lățime de 7,3 metri și un gabarit de 20 de tone. Podul fusese construit pe o vale ce la precipitații mari se inundă și a cărei ape ajung în canalul Găvojdia, canal ce ajunge la stația de pompare din Cebza.

Podul apare pe Prima Ridicare Topografică Habsburgică (Josefină) realizată între anii 1769 și 1772 (pentru Banat). Un calcul simplu arată că podul are o vecime de cel puțin 250 de ani. Din păcate, nici administrația locală din comuna Parța și nici Consiliul Județean prin Direcția Județeană pentru Cultură Timiș nu par a fi interesate de salvarea și punerea în valoare a podului.

Podul Turcului pe Prima Ridicare Topografică Josefină finalizată în anul 1772 / Mai multe detalii, aici.

Un ultim aspect pe care aș dori să-l punctez este acela că podul NU a fost construit în perioada otomană, deci înainte de 1716 ci după cucerirea Banatului de către habsburgi. Cu toate acestea, toponimul în cauză indică, mai degrabă, vechimea considerabilă a podului.

Nicio parte din textul și fotografiile articolului nu pot fi preluate fără acordul autorului și cu citarea sursei cu link activ către articol. 

© Flavius-Sebastian Ignea / 1 aprilie 2022