Luminile satului (1966): Vinga, Știnăpari, Păuliș

În numărul din 7 ianuarie 1966, jurnalistul Mircea Șerbănescu publică un interesant articol propagandistic despre electrificarea satului bănățean și despre modificările urbanistice suferite de așezările rurale din Banat în primii ani ai perioadei socialiste.

Construcția cinematografului din Vinga în anul 1960 | Sursa: Dan N. Buruleanu și Victor Cociuba - Vinga: Istorie și imagini (2010)

Cad devreme aceste nopți de iarnă lungi, negre ca smoala. Din trenul care aleargă zgomotos, privirile surprind în zare constelații mai apropiate sau mai depărtate, mai strălucitoare, sau mai palide și pe care le urmărim cu ochi încîntați. Sunt adevărate podoabe ale nopților acestora lipsite de stele care cad atît de devreme. Ce sunt aceste salbe de lumini, aceste constelații pămîntești care răsar mereu din întuneric, plutindu-ne ca niște imagini cosmice prin față ? E satul contemporan, electrificat, dovada concludentă că de la Prometeu încoace, omul fost necontenit preocupat să împlînte o lumină acolo unde a ajuns. Și in anii noștri omul a izbutit să ducă pînă departe lumina în cele mai depărtate și stinghere cătune. 

Sunt constelații născute din munca omului nou constructor al socialismului: e satul contemporan, înălțat mai sus pe scara vieții de un efort cu adevărat nemaicunoscut pînă acum. Belșugul pe care l-a adus cooperativa agricolă de producție devine — în parte — lumină. La propriu. Și lingă fiecare bec aprins în noaptea aceasta de iarnă de la începutul cincinalului bat inimi omenești. Sunt țăranii de azi, care în bănci de școală sau la casa-laborator, urmează cursurile agrozootehnice, care în sălile căminului cultural își desăvîrșesc prin exerciții stăruitoare măiestria în vederea unor noi concursuri artistice de amatori, care, în casele lor, foarte multe nou construite, ascultă la radio sau urmăresc la televizor spectacole cu artiști renumiți. 

Ard luminile satului nou, căci în anul pe care l-am încheiat — 1965 — Banatul a atins un obiectiv însemnat, urmărit cu perseverență: electrificarea in linii generale a satelor. Și pentru fiecare lumină aprinsă câ de departe, au bătut și bat inimi omenești, inimi fierbinți de constructori ai viitorului! Satul contemporan beneficiază de electricitate aproape în același fel ca și orașul. Străzile luminate de bastonașe de neon, mașina de spălat și călcat, frigiderul și reșoul, formează tot atîtea verigi ale aceluiași proces de progres și belșug. Satul nou nu se mai adună birisnic, ca ursul în bîrlog, ci continuă să trăiască, dar pe coordonate noi. 

Sub clopotul de lumină proiectat în întunericul imens, țăranii cooperatori se adună la căminul cultural ca să dezbată noile măsuri ale partidului și guvernului privind dezvoltarea necontenită și multilaterala a agriculturii socialiste. Scăldați în lumina puternică revărsată de candelabre, ei își exprimă adeziunea deplină la noile măsuri și vorbesc cu căldură despre mecanizare și chimizare, factori importanți pentru obținerea de recolte bogate în viitorii ani, își expun părerile și propunerile în vederea mai bunei organizări a muncii. 

Cu cîțiva ani în urmă, în ușa unui magazin alimentar cu autoservire, nou deschis în comuna Vinga, putea fi întîlnit uneori un cioban care ruga pe cine se nimerea să-i cumpere și lui, cine știe ce, din rafturile frumos aranjate. Era primul magazin de acest fel deschis în lumea satului. „De ce nu intri, omule îl mai întreba cîte o femeie zorită, și el ridica din umeri încercînd să-și sugereze astfel timiditatea ancestrală în fața coșulețelor multicolore de la intrare, a oglinzilor mari, a stivelor de cutii și borcane pe care — pasă-mi-te ! — le-ar fi putut prăbuși cu stâgăcia lui. Era un gest, o privire, o mentalitate grăitoare pentru satul de altădată, cufundat în întuneric, în noroi și ignorantă. Desigur, e o mare distanță de dugheana negustorașului din trecut, mirosind toată a petrol și a fum de lampă, pînă la aceste magazine alimentare moderne, cu mărfurile ținute la frigider, după cum e lungă calea și de la mentalitatea acelui cioban, caracteristică pentru o altă vreme, la cumpărătorul de azi, care intră fără nici o sfială sau reținere nu numai în alimentarele cu și fără autoservire, dar în oricare alt magazin din vasta rețea sătească a comerțului cooperatist. Magazine turnate din beton și din sticlă înfrumusețează astăzi ulițele satului și forma lor geometrică, vitrinele mari dau un aspect civilizat întregii așezări omenești, în multe sate există astăzi cofetării și restaurante prezentabile, poate fi întîlnit aparatul modern pentru prepararea cafelei și șorțul alb al fetei care servește. 

Enumerarea sumară de mai sus privind nivelul atins de comerțul cooperatist în mediul rural, ar putea fi ilustrată cu cifre revelatoare, dar în ce fel de cifre ar putea fi cuprinsă dorința nestăvilită a țăranului contemporan de a beneficia de civilizație, de a se îmbrăca și a trăi mai bine ? Sau ce grad am putea atribui pasiunii cu care femeile din Stinăpari — localitate săracă în altă vreme, aproape izolată de restul lumii, ca o consecință directă a relațiilor de exploatare a omului de către om — au pus ele însele mina ca să ridice un magazin modern și frumos în centrul comunei lor ? Vitrinele strălucitoare adaugă satului nou un plus de lumină. 

Dar să nu uităm strălucirea miraculoasă a ecranului din sala cinematografului. Filmul, oaspete sporadic la țară pînă nu de mult, tinde să se permanentizeze în serile satului contemporan și uneori oferă surprizele cele mai neașteptate, ca de exemplu, în sala căminului cultural din Păuliș. într-o seară, țăranii cooperatori păulișeni au putut urmări filmul „Strîngerea recoltei", ai cărui eroi erau ei înșiși, în adevăratul înțeles al cuvintului. Filmul era opera cineclubului din comună. Cineclubul, cercul literar, deocamdată fenomene izolate, luminează aparte în contextul constelației satului contemporan. Filmul de la Păuliș își are și o anumită semnificație , la urma urmelor, de aici pornește totul , de la îndemnul partidului. Acest îndemn a deschis rodnicia pămîntului, peste care se revarsă ca o ploaie la timp, vrednicia și priceperea oamenilor, încadrați în forma socialistă de lucrare a pămîntului — cooperativa agricolă de producție. Recolta bogată aduce în sat belșugul. Belșugul aduce o viață mai bună și mai frumoasă atît în gospodăria individuală, cit și în viața colectivă. Aduce civilizația pe trepte din ce în ce mai înalte. Omul este îndreptățit atunci să mai aprindă o lumină în plus. Unde ajunge, omul aprinde o lumină și vrednicia lui o putem număra după cîte lumini a aprins în viața lui. Privind în jur constelațiile care împodobesc nopțile acestei ierni, ne luminăm și noi de bucuria că în jurul nostru sînt atîția oameni vrednici. Nu vom uita însă, în același timp, că ne așteaptă un cincinal nou, un timp nou, potrivit, cum nu se poate mai bine, pentru a aprinde și alte lumini. Cît mai multe și ci mai departe.